Undeva-ntr-o odăiță lacrimile nu mai curg,
undeva-ntr-o odăiță cineva nu se mai roagă,
nu mai stă-n genunchi și-n taină, nu mai cântă în amurg...
Dragostea cândva fierbinte, nu-i curată, nici întreagă.

Undeva nu se mai cântă astăzi psalmii minunați,
undeva sub praf uitată zace Biblia iubită,
împrejurul unei mese nu se mai adună frați,
la o ușă încuiată stă iubirea neprimită.

Cândva cum curgea aicea caldul lacrimii izvor,
cândva cum veghea iubirea la fereastra luminată,
cum sunau de cald și dulce psalmii sfântului fior,
cum era această carte de cu drag și mult căutată.

Niciodată n-am crezut c-această ușă va avea zăvor,
nicicând n-am crezut c-această casă va ajunge mută,
c-o s-ajungă sec de lacrimi al iubirii cald izvor,
focul stins, calea pustie, vatra rece și tăcută.

O, cum a putut fi harul și de-aicea alungat,
alungați iubiții oaspeți, dragostea îndepărtată...
Curăția pângărită, legământul sfânt călcat?
- Vinovată odăiță, cum vei arde tu odată!